„Când eram mic, am învățat să nu deranjez. Acum, ca adult, nu știu cum să cer.”
„Mi s-a spus mereu că sunt prea sensibil. Acum, nu mai știu dacă emoțiile mele sunt valide.”
„Nimeni nu m-a ascultat. Și acum mă simt invizibil în propriile relații.”

Acestea sunt doar câteva din frazele pe care le aud în cabinetul meu, din partea unor adulți funcționali, inteligenți, capabili — dar care poartă în ei copii răniți, tăcuți, nevindecați.

Rănile emoționale din copilărie nu sunt doar rezultatul unor traume evidente (abuz, neglijare severă). De multe ori, ele se nasc în contexte aparent „normale”:

  • Lipsa prezenței emoționale a părinților;
  • Critica constantă, în locul validării;
  • Responsabilizare precoce („ești fratele mai mare, ai grijă de ceilalți”);
  • Absența spațiului de exprimare autentică.

Copilul învață rapid cum să supraviețuiască emoțional, dezvoltând:

  • Mecanisme de adaptare (perfecționism, autocontrol excesiv, umor defensiv);
  • Convingeri limitative („nu merit”, „trebuie să fiu perfect”, „nu e sigur să simt”).

Cum ne sabotează rănile în viața de adult?

🔹 În relații:

  • Așteptăm ca partenerul să ne „repereze” ce nu am primit în copilărie.
  • Când cineva se apropie, fugim.
  • Când cineva se îndepărtează, ne agățăm.
  • Ne e frică să cerem afecțiune — dar suferim că nu o primim.

🔹 În raport cu sinele:

  • Ne e greu să ne odihnim fără vinovăție.
  • Ne criticăm dur pentru orice greșeală minoră.
  • Ne simțim impostori chiar când avem succes.
  • Nu știm să ne ținem în brațe pe interior.

🔹 În muncă și creativitate:

  • Nu începem proiecte de teamă că „nu vor fi destul de bune”.
  • Avem nevoie constantă de validare externă.
  • Ne e frică de expunere, deși ne dorim să fim văzuți.

De ce nu le lăsăm în trecut?

Pentru că nu au fost integrate.
Pentru că durerea copilului rănit e încă vie. Și pentru că acel copil a fost nevoit să „crească” prea repede, dar nu a fost niciodată ținut în brațe pentru ceea ce a simțit cu adevărat.

Copilul interior nu dispare odată cu anii.
El rămâne acolo, în subsolul psihicului, și iese la suprafață:

  • în atacurile de panică,
  • în rușinea inexplicabilă,
  • în nevoia compulsivă de a controla totul.

Cum începem vindecarea?

🔸 1. Validăm ceea ce a fost

Nu minimaliza ceea ce ai trăit. Nu compara suferința ta cu a altora. Copilul tău interior are dreptul să fi fost rănit — chiar dacă ai avut părinți „bine intenționați”.

„Da, mi-a lipsit ceva. Da, m-a durut. Și e în regulă să simt asta.”

🔸 2. Îți asumi rolul de „părinte intern”

Poți învăța să fii tu cel care oferă:

  • Blândețe în loc de critică;
  • Răbdare în loc de presiune;
  • Siguranță emoțională în loc de abandon.

🔸 3. Înveți să simți în siguranță

Multe dintre noi au învățat că emoțiile sunt periculoase. Dar emoțiile simțite conștient – într-un spațiu conținut – nu te distrug. Te vindecă.

🔸 4. Cauți un spațiu terapeutic sigur

Terapia este ca o „mamă sau un tată temporar” pentru sufletul rănit. Nu pentru a crea dependență, ci pentru a oferi oglindirea, validarea și suportul care au lipsit.

✍️ Exerciții de lucru cu copilul interior:

🧸 1. Scrisoare către copilul tău de 7 ani:

Spune-i ce ți-ar fi plăcut să auzi atunci. Nu judeca. Doar scrie.

🪞 2. Privirea în oglindă:

Uită-te în oglindă, cu blândețe. Spune: „Te văd. Îmi pare rău că te-am ignorat atâta timp.”

💌 3. Întrebare zilnică:

„De ce are nevoie copilul meu interior azi?”
(O răspuns poate fi: o pauză. Un ceai cald. O îmbrățișare imaginară. O plimbare.)

Rănile din copilărie nu sunt obstacole. Sunt porți către adevăr.
Dacă te-ai simțit neiubit, nevăzut, neacceptat – e timpul să înveți cum se oferă iubirea, prezența și acceptarea. Și să începi cu tine.

Nu ești prea sensibil. Nu ești „prea mult”. Ești exact așa cum trebuia să fii. Doar că ai avut nevoie de cineva care să-ți spună asta la timp.

Acum, acel „cineva” poți fi tu.