Există un citat al lui Roald Dahl care spune, în esență, că un om care are gânduri frumoase nu poate fi cu adevărat urât, pentru că acele gânduri ajung, într-un fel sau altul, să i se vadă pe chip.

Mi-a rămas în minte ideea aceasta.

Nu pentru că ar trebui să transformăm iubirea de sine într-un alt truc prin care să devenim „mai frumoase”.

Ci pentru că există ceva profund adevărat aici: felul în care te privești ajunge, în timp, să influențeze felul în care trăiești în propriul corp.

Și cred că merită să vorbim despre asta.

Pentru că multe femei au petrecut ani întregi încercând să schimbe ceea ce văd în oglindă, fără să se întrebe vreodată:

Cine m-a învățat să mă privesc așa?

 

Poate că problema nu a fost niciodată oglinda

Gândește-te pentru câteva secunde la felul în care vorbești cu tine.

  • Ce îți spui când te uiți în oglindă?
  • Ce îți spui când faci o greșeală?
  • Dar când te îngrași?
  • Când îmbătrânești?
  • Când nu reușești ceva?
  • Când cineva te respinge?

Poate vocea spune:

  • „Uită-te cum arăți.”
  • „Iar ai dat-o în bară.”
  • „Nu ești suficient de bună.”
  • „Trebuia să faci mai mult.”
  • „Celelalte femei pot. Tu de ce nu poți?”
  • „Dacă ai arăta altfel, poate ai fi mai iubită.”

Uneori repetăm aceste propoziții atât de des încât nici măcar nu le mai observăm.

Ni se par gândurile noastre.

Dar sunt ele cu adevărat ale noastre?

Pentru că un copil nu se naște uitându-se în oglindă și gândindu-se că are coapsele prea mari. Nu se naște crezând că trebuie să fie perfect pentru a merita iubire. Nu se naște rușinat de corpul lui.

Undeva, pe parcurs, învață.

 

Vocea critică are, de multe ori, o poveste

Poate ai crescut cu un părinte foarte critic.

Poate ai auzit:

  • „Vezi ce frumoasă este fata aceea?”
  • „Ai grijă să nu te îngrași.”
  • „Nu mai plânge din orice.”
  • „Puteai mai bine.”
  • „Ce-o să spună lumea?”

Sau poate nimeni nu ți-a spus direct că nu ești suficientă.

Dar ai înțeles.

  • Ai înțeles că primeai mai multă atenție când aveai rezultate bune.
  • Că erai lăudată când erai cuminte.
  • Că trebuia să nu deranjezi.
  • Că greșelile provocau critică.
  • Că aspectul fizic era comentat permanent în familie.
  • Că mama își critica propriul corp în fața oglinzii.

Și copilul observă toate acestea. Apoi crește. Părintele nu mai este în cameră. Dar vocea rămâne. Doar că acum pare să fie propria ta voce.

 

Când te critici, nu rămâne doar „în mintea ta”

Mintea și corpul nu funcționează ca două sisteme complet separate.

Felul în care ne percepem influențează comportamentul, nivelul de stres și felul în care avem grijă de noi.

Dacă în interior există convingerea: „Nu merit.” Ea poate apărea în lucruri aparent fără legătură.

  • Poate nu te odihnești suficient.
  • Poate accepți relații în care primești foarte puțin.
  • Poate îți ignori limitele.
  • Poate îți pedepsești corpul prin restricții.
  • Poate abandonezi mișcarea pentru că fiecare încercare de a face sport începe cu „trebuie să repar corpul ăsta”.
  • Poate amâni lucruri pe care ți le dorești pentru că nu te simți pregătită, suficient de bună sau suficient de frumoasă.

Aici apare un cerc foarte dureros: mă critic → mă simt mai rău → am mai puțină grijă de mine → mă critic și mai mult.

Și încercăm să ieșim din el prin și mai multă critică.

  • „De luni mă pun la punct.”
  • „Trebuie să mă disciplinez.”
  • „Nu mai pot continua așa.”
  • Dar poate că nu mai ai nevoie de încă un război cu tine.

Corpul aude și el felul în care trăiești

Autocritica intensă și rușinea pot deveni surse de stres psihologic. Iar stresul nu există doar ca idee.

  • Corpul răspunde la el.
  • Somnul se poate modifica.
  • Tensiunea musculară crește.
  • Comportamentele alimentare se pot schimba.
  • Avem mai puțină energie pentru mișcare, conexiune și îngrijire.
  • Iar anumite afecțiuni pot fi influențate sau agravate de stres, fără ca asta să însemne că fiecare simptom fizic este „provocat de gândurile noastre”.

Este o diferență importantă.

Nu vreau să transformăm iubirea de sine într-o altă responsabilitate:

„Dacă sunt bolnavă, înseamnă că nu gândesc suficient de pozitiv.”

Nu.

Corpul este mult mai complex.

Dar putem spune ceva mai simplu: este greu să trăiești bine într-un corp pe care îl tratezi permanent ca pe un dușman.

 

Și apoi există acel „ceva” pe care nu îl putem cumpăra

Probabil ai întâlnit femei care nu corespund neapărat tuturor standardelor convenționale de frumusețe și care, totuși, atrag imediat atenția.

  • Au prezență.
  • Privesc oamenii în ochi.
  • Zâmbesc fără să se întrebe cum arată din lateral.
  • Nu încearcă permanent să ocupe mai puțin spațiu.
  • Nu intră într-o încăpere cerându-și, metaforic, scuze pentru existența lor.
  • Se simt bine în pielea lor.

Iar asta se vede.

  • În postură.
  • În expresivitate.
  • În felul în care vorbesc.
  • În disponibilitatea pentru conexiune.
  • În felul în care primesc un compliment fără să răspundă imediat: „Vai, nu, arăt groaznic astăzi.”

Încrederea și percepția de sine influențează comportamentul social. Iar comportamentul social influențează, la rândul său, felul în care suntem percepuți de ceilalți.

Nu este magie.

Este psihologie.

 

Dar dacă schimb ceva la exterior?

Nu este nimic greșit în a vrea să îți schimbi tunsoarea. Să slăbești. Să te machiezi. Să îți îngrijești pielea. Să porți haine în care te simți bine. Sau chiar să alegi anumite proceduri estetice.

Întrebarea importantă este alta: Din ce loc interior faci schimbarea?

Din:

„Îmi place de mine și vreau să am grijă de mine”?

Sau din:

„Nu mă pot suporta și trebuie să repar ceva”?

Pentru că poți modifica exteriorul fără să schimbi vocea interioară. Și atunci se întâmplă ceva foarte interesant.

Rezolvi „problema”. Dar mintea găsește alta.

  • Nasul nu mai este problema.
  • Acum sunt ridurile.
  • Apoi kilogramele.
  • Apoi abdomenul.
  • Apoi pielea.
  • Apoi vârsta.

Ținta se mută, pentru că rana nu era acolo.

Oglinda doar îi oferea un loc în care să vorbească.

 

„Bine, dar cum învăț să mă iubesc?”

Poate că aici facem lucrurile prea complicate.

Pentru cineva care s-a criticat 20, 30 sau 40 de ani, propoziția: „Iubește-te!” poate suna aproape absurd. Poate nici nu trebuie să începi cu iubirea. Începe cu ceva mai mic.

Începe prin a te urî mai puțin.

Observă vocea. Nu trebuie să o crezi de fiecare dată.

Când apare: „Arăt îngrozitor.” încearcă să observi: „Acum mă critic.”

Când apare: „Sunt incapabilă.” întreabă-te: „Aș spune asta copilului meu dacă ar face aceeași greșeală?”

Când apare: „Trebuie să slăbesc ca să mă simt bine cu mine.” întreabă: „Pot avea grijă de corpul meu înainte să ajung la greutatea pe care mi-o doresc?”

Schimbarea începe uneori nu printr-o declarație spectaculoasă de iubire, ci prin încetarea agresiunii interioare.

 

Poate că vocea care te critică încearcă, de fapt, să te protejeze

În terapie, nu încercăm întotdeauna să eliminăm partea critică. Încercăm să o înțelegem.

Pentru că uneori ea a apărut cu mult timp în urmă pentru a te proteja.

  • „Dacă mă critic eu prima, poate nu va durea atât când mă critică ceilalți.”
  • „Dacă sunt perfectă, poate nu voi fi respinsă.”
  • „Dacă arăt suficient de bine, poate voi fi aleasă.”
  • „Dacă nu greșesc, poate voi fi iubită.”

Criticul interior poate fi dur. Dar în spatele lui poate exista un copil care a învățat cândva că trebuie să facă foarte multe pentru a se simți suficient. Iar acel copil nu are nevoie de încă o voce care să-i spună:

„Trebuie să te iubești mai mult.”

Are nevoie să audă:

„Nu mai trebuie să demonstrezi atât de mult ca să meriți să fii aici.”

 

Poate că vindecarea începe aici

  • Nu în ziua în care te vei trezi și vei iubi fiecare centimetru din corpul tău.
  • Nu în ziua în care vei avea greutatea perfectă.
  • Nu după următoarea schimbare.

Ci într-o dimineață obișnuită, când te uiți în oglindă, apare vechea voce… și pentru prima dată nu o mai lași să vorbească singură.

Poate îi răspunzi:

„Știu că ai vorbit așa cu mine foarte mult timp. Dar nu mai vreau să trăiesc împotriva mea.”

Iar dacă simți că vocea critică este atât de puternică încât nu știi cine ai fi fără ea, terapia poate fi locul în care începem să descoperim de unde vine, ce încearcă să protejeze și cine ești tu dincolo de ea.

Și vreau să te las cu o întrebare:

Dacă felul în care vorbești cu tine astăzi ar deveni vocea interioară a copilului tău de mâine, ai mai vorbi cu tine la fel?

Related Posts